Oricum, “am primit” mai tarziu o gramada de succese succesive de la toti profesorii, iar daca asta ne-ar influenta in vreo masura viitorul, cred ca am ajunge cu totii oameni mari, la cate urari de bine am primit. Din pacate, aceste vorbe n-au nici un efect si nici macar nu m-au incurajat. Nesiguranta inca se infrupta din mine, cel fraged, inocent si neincercat, iar eu ii simteam gustul amar printre miresmele dulci-acrisoare de sampanie ce misunau prin aer, in incercarea de a ma face sa uit de ingijorari.
Si au reusit. Peste un timp, ma vad dansand cu o parte din ai mei colegi si bucurandu-ma de intaia si, probabil, ultima oara cand petrecem impreuna.
Totul incepea sa-mi inspire voie buna, profesorii ma incantau cu bunavointa lor si cred ca pentru prima oara am simtit nostalgie, proiectandu-ma intr-un viitor apropiat, in care niciun coleg din cei apropiati nu-mi mai erau aproape, iar liceul pe care aproape l-am urat in prima zi, era de domeniul trecutului.
Oare numai pe mine ma purta gandul asa departe in situatii in care n-ar fi trebuit s-o faca ? Imi parea ca nimanui nu-i pasa de ziua de maine, toti gustand din plin momentul.
Ceasul bate ora doisprezece, iar localul se goleste de sufletele petrecarete, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Aflu a doua zi ca un elev de-al nostru a fost zdravan batut dupa petrecere, de alti colegi de scoala, care, cel mai probabil, purtau cravata. Sansele de supravietuire dupa acel traumatism cranio-cerebral sunt de 50%, sustin medicii. Sansele ca batausii sa devina mari directori imbracati la patru ace pe viitor, sunt, cu siguranta, mult mai mici. Asta dupa ce-si ispasesc o eventuala pedeapsa pe 20 ani la racoare, ca doar sunt baieti mari, constienti de ceea ce fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu