duminică, 20 iunie 2010

Acasă

Acasă

Printre perne și cearșaf,
Mi-am construit un cuib.
Nici prea mare, nici prea mic.
Cât să-ncap eu și…
poate înc-o persoană.
Cât să mai simt un gol în stânga mea.
Cât ?
Încăperea nu e acoperită,
Căci seara îmi mai las gândul să zboare.
Se-ntoarce-n zori de zi, amnezic și-obosit,
Ma găsește tremurând, dezvelit.

joi, 17 iunie 2010

El cand vrea sa fluiere, fluiera

Pentru ca n-are cine sa-l opreasca. Cine s-o faca ? Doamna Viorica, ce vinde bilete si popcorn ? Sau poate doamna Aurica, ce controleaza biletele la intrare in sala de cinema ? Cu siguranta niciuna si niciunul, ca doar tuturor le plac fluieraturile. Tuturor le plac replicile absurde si comportamentul de huligan prost crescut, caruia i s-a dat cacat sa manance de cand era mic si doar asta scoate si pe gura.

Si de unde stiu ca tuturor le place acest cacat ? Pai, e simplu, din moment ce nimeni nu are nimic impotriva lui. Sau, ma rog, nimeni nu indrazneste sa spuna ceva impotriva lui, pentru ca nu se stie cu cine are de-a face. Nu doreste nimeni sa sfarseasca batut, pe sub vreun scaun de cinema de proasta calitate.

Asa ca inghiti si uneori ciulesti urechile, ca sa auzi mai bine dialogul din film si sa-l intelegi.

Ca sa trec si la recenzia pe care voiam s-o abordez, pelicula “Eu cand vreau sa fluier” mi-a lasat o parere cat se poate de buna, in ciuda faptului ca putini din cei pe care-i cunosc l-au apreciat. S-au plans ca e plictisitor.

Eu cred ca nici nu se dorea a se excela prin actiune, ci prin atmosfera si trairi. Cadre de o liniste naturala si scene intense care te transpuneau in pielea personajului, m-au impresionat si mi s-au parut destul de subtile incat sa nu le perceapa toata lumea.

Lipsa artificiilor inutile, care confera un simt al realitatii intamplarilor, nu vor impresiona pe cei care asteapta explozii, distrugeri in masa si scamatorii. La aceasta naturalete contribuie si camerele video “shaky”, care de asemenea, fac totul sa para mai “amator”.

Din punct de vedere al “actorilor”, presupun ca niciunul dintre ei nu se ocupa de aceasta meserie, toti dintre ei fiind detinuti, cu figuri cat se poate de expresive si chiar infioratoare, ce se pliaza foarte bine pe tema filmului.

Tin sa spun ca afisul acestuia, pe care l-am vazut atat de des, m-a facut sa cred c-o sa am parte de o poveste de dragoste, dar n-a fost chiar asa cum ma asteptam. Ba mai mult, cred ca o sa va surprinda intentia lui Silviu din scena respectiva, oarecum paradoxala, daca e sa ne gandim la impresia pe care afisul ne-a oferit-o.

Eu n-am regretat cei 4 lei platiti pe bilet, dar m-a deranjat proasta calitate a salii de cinema, in general, cu tot cu sunet, imagine, si mai ales conditiile nu prea prielnice, in care se regasesc frigul si zgomotul iritant.

Nota: 7

(Am inteles ca se plang deoarece lumea nu mai merge la cinema. In conditiile astea, sincer, nici n-as avea tupeul sa fiu catusi de nemultumit pe “degustatorii” bistriteni de filme.)

Timp, incotro mergi ?

N-am simtit niciodata nevoia de a purta cravata. N-am purtat nici joi, la banchetul organizat in cinstea noastra, a claselor a XII-a. Ajuns in fata localului, mai toata lumea stralucea de eleganta, cu cravatele lor, iar asta m-a facut sa ma intreb daca tot asa o sa-i vad pe toti si peste cativa ani, cu stralucire in priviri, zambete invigatoare si incredere in propriile forte. Eu m-am socotit oarecum inferior si eram putin stanjenit de lipsa acestui accesoriu.

Oricum, “am primit” mai tarziu o gramada de succese succesive de la toti profesorii, iar daca asta ne-ar influenta in vreo masura viitorul, cred ca am ajunge cu totii oameni mari, la cate urari de bine am primit. Din pacate, aceste vorbe n-au nici un efect si nici macar nu m-au incurajat. Nesiguranta inca se infrupta din mine, cel fraged, inocent si neincercat, iar eu ii simteam gustul amar printre miresmele dulci-acrisoare de sampanie ce misunau prin aer, in incercarea de a ma face sa uit de ingijorari.

Si au reusit. Peste un timp, ma vad dansand cu o parte din ai mei colegi si bucurandu-ma de intaia si, probabil, ultima oara cand petrecem impreuna.

Totul incepea sa-mi inspire voie buna, profesorii ma incantau cu bunavointa lor si cred ca pentru prima oara am simtit nostalgie, proiectandu-ma intr-un viitor apropiat, in care niciun coleg din cei apropiati nu-mi mai erau aproape, iar liceul pe care aproape l-am urat in prima zi, era de domeniul trecutului.

Oare numai pe mine ma purta gandul asa departe in situatii in care n-ar fi trebuit s-o faca ? Imi parea ca nimanui nu-i pasa de ziua de maine, toti gustand din plin momentul.

Ceasul bate ora doisprezece, iar localul se goleste de sufletele petrecarete, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Aflu a doua zi ca un elev de-al nostru a fost zdravan batut dupa petrecere, de alti colegi de scoala, care, cel mai probabil, purtau cravata. Sansele de supravietuire dupa acel traumatism cranio-cerebral sunt de 50%, sustin medicii. Sansele ca batausii sa devina mari directori imbracati la patru ace pe viitor, sunt, cu siguranta, mult mai mici. Asta dupa ce-si ispasesc o eventuala pedeapsa pe 20 ani la racoare, ca doar sunt baieti mari, constienti de ceea ce fac.

Rețetă

Se ia un nor din care se stoarce ploaia
peste un zbor de pasăre.
Deasupra mixturii se presară aripi de fluture
și atingeri moi ale mâinilor prudente.
Compoziția se amestecă dezordonat cu o doza de superficialitate,
până când totul devine instabil.
Preparatul se păstrează acoperit de pleoape,
într-o cameră în care s-a visat.
Pentru a-i spori aroma, recomand a se adăuga incertitudini și frământări.
Ca și ornament, se pot oricând folosi cuvintele ei.
Se servește în liniște, cu un creion, pe o foaie albă.

Sa-ti bati covoarele, de nu !

Ce bine e ca oamenii s-au gandit la cate o ocazie pentru orice lucru. Astfel, inaintea Craciunului sau Pastelui, se cuvine a se face o curatenie generala in casa. Se sterge praful, se sterg geamurile, parchetul sau gresia, iar cel mai important, se bat covoarele pe bara din fata blocului.
Dar asta se intampla, repet, doar in preajma sarbatorilor mari, ca Pastele sau Craciunul. Ingenios, nu ?
Oamenii au atribuit cate o ocazie, maxim doua, pentru intocmirea curateniei, ca nu cumva sa-i vorbeasca “lumea” ca nu-s gospodari. In rest, las’ sa treaca. Nu s-or imbacsi covoarele chiar asa tare de la Paste pana la Craciun.

La fel e si in cazul cadourilor sau al simplelor atentii. Omul e siret, stie cum sa economiseasca si cheltuie doar atunci cand “trebuie”. Cumpara flori mamei de 8 martie, iubitei de 14 februarie, isi cinsteste fratele de “ziua lui” si-si aduce aminte de marile personalitati, tot asa, de “ziua lor”.
E prea multa risipa de energie sa aduci recunoastere cuiva, in afara zilei destinate pentru asta.

Insa, ce e diferit de toate exemplele de mai sus, e paharul cu bautura. Nu se prafuieste niciodata, nu se uita niciodata si e mereu in centrul atentiei. Omul spune ca bea la ocazie. Ei bine, aici triseaza, deoarece respectiva “ocazie” e omniprezenta si nu are nevoie de un motiv special pentru a fi savurata.
Ia, mai adu un paharel ! Hristos a-nviat !

Allt varð hljótt

Noi, oamenii, calatorim mult. Cel mai adesea de pe o perna pe alta, de pe un post TV pe altul, de pe un pervaz pe altul, ori de pe un buton pe altul. Mai rar luam rafturile la rand, de putine ori mai deschidem sertarele, iar sa dansam am uitat complet; ne calcam pe picioare si ne prafuim. Prin brate rareori mai trecem, ochii ii evitam, alegem stradutele inguste, prafuite si goale, iar paginile nu le mai rasfoim, au ramas perimate de-asemenea. Ne mai ies buze in cale, dar sunt uscate, stramte si de nepatruns.
O fi de la vant. Are cineva un balsam bun ?



Fragil

Iata ca insistenta neinduplecata a iernii m-a inspirat in a compune versurile:

Fragil

Dacă iarna nu mai vrea să plece,
Măcar tu, te rog, ieşi din astă notă rece.
Urcă-ncet pe clape,
Ton cu semiton.
Preschimbă gheaţa-n calde ape,
Ninsoarea-n dulce somn.
Fragil să sune pianul aş mai vrea
Iar sunetu-i să-mi intre-n vine.
Primăvară, te-ntrezăresc după perdea,
Te simt curgând cu grabă,
De pe streaşine în mine.
Ai degete subţiri şi fine,
Fragedă-n obraji, cu buze pline.
Mă-mplineşti cu-al tău lied de-o pură inocenţă,
Te-nvăţ şi mă dezvăţ după ultima-ţi cadenţă.

Secunde si milenii

Vizionam aseara cu sufletul la gura filmul “The Man from Earth”, focalizandu-mi atentia asupra subiectului incitant al acestuia, si anume afirmatia socanta a lui John (35 de ani la o prima vedere), cum c-ar fi un “om al grotei”, ce-si duce inca existenta de-o durata de 14000 de ani. Dupa studiile tratate de acesta de-a lungul timpului, se considera a fi un Cro-Magnon (primii hominizi care aveau un schelet foarte asemanator cu cel al oamenilor moderni). Lucrul acesta conduce la dezbateri tensionante in casa acestuia, alaturi de vecinii lui veniti sa-i ureze ramas bun inainte de a se muta definitiv din actuala locuinta.
Parerile sunt in mare parte sceptice, dar se ajunge la concluzia ca asa cum John nu poate sa-si dovedeasca autenticitatea spuselor, la fel nici prietenii lui (toti profesori), nu au puterea sa le infirme, deci n-ar avea nimic de pierdut ascultandu-i declaratiile iesite din comun, care starnesc pe langa amuzament si sentimente indoielnice, si porniri nervoase, teama sau lacrimi.

Este o pelicula ce te pune pe ganduri si demonstreaza neputinta omeneasca de a aduce o explicatie rationala asupra unei problematici de natura supranaturala, chiar divina, as putea spune. Faptul ca exista lucruri ce nu pot fi cuprinse intru totul cu mintea, indiferent de studiul obtinut, il face pe om sa se simta limitat si sa-si realizeze dimensiunea infinit mai mica in fata imensului Necunoscut.

Ironic e faptul ca in timpul filmului, cuvinte inecate in lacrimi mi-au dat de veste prin telefon de moartea unei cunostinte de varsta mea. Eram curios de cauza nefericitei intamplari, ca ma apoi sa aflu de motocicleta condusa neexperimentat cu viteza si sa ma cuprinda un dezgust de care mi-era oarecum rusine, constiinta spunandu-mi ca nu se cuvine. Bine totusi ca se cuvine ca traficul din Romania sa fie mai periculos decat razboiul din Afganistan (unde mor zilnic mai putini oameni decat victimele de pe soselele noastre).

Pe de o parte, mii de ani si imperii ridicate, pe de alta parte, secunde de neatentie si catastrofe in lant.
“Nu e nicio diferenta intre secunde si milenii, caci intr-o simpla secunda c-o unda sonica pot fi anihilati toti pamantenii.”

Smecheria si odraslele ei

ȘMÉCHER, -Ă, șmecheri, -e, adj. (Adesea substantivat) Care știe să iasă din încurcături, pe care nu-l poți păcăli; abil; isteț, dezghețat; șiret, șarlatan. – Din germ. Schmecker „persoană cu gust rafinat”.

Smecheria s-a transmis din generatie in generatie de-a lungul timpului, s-a manifestat pe diverse domenii, a uimit lumea prin viclesugul ei inteligent, dar distructiv si s-a deformat datorita ineptiei urmasilor care au abordat-o doar de dragul de a se simti superiori, pierzandu-i pe deplin esenta.

Ajunsa in zilele noastre, smecheria se desfasoara sub mai multe forme si moduri diferite, dar in rare dintre ele este pastrata natura ei fundamental isteata. S-a pierdut sensul real al cuvantului si este folosit in necunostinta de cauza pentru cele mai penibile intamplari, tot de cei care comit faptele respective, din dorinta de a iesi la iveala asa zisa siretenie a lor.

Astfel, imi permit sa enumar cateva situatii in care protagonistul ar fi considerat smecher in zilele noastre.
Esti considerat smecher cand:

-conduci pe strada cu geamurile masinii deschise, pentru ca lumea sa-ti asculte muzica.
-nu respecti regulile de circulatie, ca mai apoi sa primesti o amenda de care “sa te doara in pula” sau sa-ti spargi botul intr-un stalp.
-ai un mers de pinguin oparit la coaie si ii sfidezi pe toti cu privirea ta patrunzator de stupida.
-nu platesti culegerea de matematica pentru care ti-a dat ma-ta bani, in schimbul procurarii a catorva grame ieftine, sa tragi si tu o liniuta, doua, in ora de fizica, ascunzandu-te dupa ghiozdan, sa nu te vada profa, dar privind-o totusi ostentativ.
-nu stergi tabla cand iti vine randul ca elev de serviciu.
-comunici cu voce tare impreuna cu semenii tai, cand e vorba de aia pe care i-ai spart aseara in Club Value, la concertul cu Fratii de Aur si Lupoaica Ghicitoare.
-iti cumperi doar haine de firma cand bunica iti da bani cu ocazia majoratului tau, la care, eventual, te imbeti si la care, eventual, multi or sa-si piarda virginitatea iar fetele or sa ramana grele.
-te pozezi doar in ipostazele cele mai strasnice, de obicei cu un lant excentric la gat sau cu o pereche de ochelari in discoteca.

Lista ar putea continua multa vreme, dar ma tem ca smecherasii sa nu si-o ia in cap mai tare cand aud de faptul ca lumea ii vorbeste atat de des. Oricum, cunoasteti si voi prea bine cazurile de prostie acuta, ca doar traim intr-o lume a smecheriei.

Un pas mic pentru elev, un salt “urias” pentru societate

De curand am trait prima experienta in cadrul bacalaureatului. Ca orice om constient, care nu ramane indiferent la factorii inconjuratori, am fost cuprins de o oarecare doza de emotii fata de proba orala la limba romana, ce se-ndrepta cu pasi repezi spre liceeni claselor a XII-a.
Am vrut sa ma asigur de faptul ca voi obtine rezultate care sa ma satisfaca si de aceea ma apucasem sa studiez cate una, alta, astfel incat adormeam noaptea cu ochii-mi acoperiti de litere palpaitoare.

Aflat, in sfarsit, in sala de asteptare, faceam ultimele repetitii dinaintea probei, dadeam sfaturi colegilor care aveau nevoie si priveam in jur, observand pasivitatea ce staruia pe chipurile majoritatii.

Incercam sa-mi explic cum oare se obtineau in anii anteriori, cand proba era notata, iar nota considerata pentru media finala a bacului, rezultate atat de mari la oral. Era o dilema pentru mine datorita faptului ca eu consider o testare scrisa ca fiind mai putin presanta si intensa decat una orala. E firesc, cel putin pentru mine, sa aleg sa fiu notat pentru o lucrare scrisa si nu ascultat, deoarece, astfel te poti bucura de o anume intimitate in care iti poti trage sufletul cat vrei, putandu-ti face ordine printre ganduri in liniste, neasteptandu-se un raspuns imediat de la tine.

Astea fiind spuse, urma sa aflu raspunsul in curand.

Imbracat la sacou si camasa, lucru evident pentru baietii de treaba, intru in sala de testare, imi aleg subiectul sub ochii celor doua profesoare si m-asez pe scaun, in prima banca, analizandu-l cu frica de a nu fi nimerit ceva asemanator cu subiectele unor elevi care-si sustinusera testarea inainte (text juridic sau informativ, de genul unui ghid turistic care-ti aduce la cunostinta amplasamentul unor diverse forme de relief…d’oh. prezinta-ti opinia asupra unei astfel de teme). Din fericire, nimerisem tot un text informativ, dar mult mai decent decat cel mentionat anterior, fiind vorba despre muzeul si proiectele culturale desfasurate in cadrul acestuia. M-am bucurat deoarece n-am avut nevoie sa sudui Ministerul in gand si m-am apucat a rezolva constiincios cerintele pe ciorna. Ideile curgeau, studiile facute n-au fost inutile, iar raspunsul meu a fost unul pe masura, lasandu-se cu aprecieri si laude din partea profesoarelor.

Toate bune si frumoase, dar cum se face ca un procent atat de mare din elevi au obtinut acelasi calificativ de utilizator experimentat ? Nu vreau sa para un act de egoism, dar nu agreez ca un elev care la ora de romana se zbate intre 5-6, sau e chiar in pericol de corigenta, sa fie situat la acelasi nivel cu altul care s-a pregatit minutios pentru acest examen. Pana la urma la ce folos ? Ca sa fie aruncat in aceeasi oala de cei care au acordat calificativele actionand atat de indulgent, de ingaduitor, nerespectand cu siguranta criteriile de evaluare.

Unde se ajunge cu asta, totusi ? Teoretic, suntem o tara de experimentati; cu practica e mai greu. Daca vrem sa ne facem imagine buna cu ajutorul ipocriziei si incurajarea non-valorii, atunci o sa avem parte de un dus rece, pe pielea goala, in viitor, cand o sa stam fata-n fata cu faptul si o sa ramanem cu falsa placere de a fi experimentati in toate cele, dar cu constiinta patata si treaba nefacuta.

Nu cresc flori de "Valentine's Day"

Dimpotriva, artificialitatea umple magazinele si totodata inimile asa zisilor indragostiti, fara ca ei sa constientizeze macar. Daca totusi exista o farama de dragoste in sufletele lor, acum s-a transformat intr-o “emotie” comerciala.

Ursuleti de plus care mai de care mai aratosi te-asteapta sa-ti deschizi inima…aah, scuzati; rectific: portofelul cat mai larg si sa cumperi putina compasiune pentru persoana iubita, ca doar asa se cuvine, nu ? Inimioare si declaratii de dragoste imbietoare te atrag cu fel de fel de mesaje dragalase si originale, luandu-ti de pe suflet povara responsabilitatii de a crea tu insuti un mesaj pentru a ta pereche. Iubirea iese pe banda rulanta, e indeajuns pentru fiecare. Cu cativa lei poti face pe cineva sa se simta iubit. Pana la urma, e atat de profitabila, ca iubeste chiar si singura, in locul tau !

Asadar, care-i treaba cu toti romanticii astia emo care se chinuie atat cand e vorba de dragoste ? La ei nu au aparut inca tarabele cu jucarioare, inimioare si povestioare ?…
Nu, n-au aparut. Ei asteapta primavara ca sa-nfloreasca.

Urechi de magar

Anii trec cu repeziciune, timpul ne modeleaza, ne formeaza noi deprinderi sau ne face sa le uitam pe celelalte. Contempland asupra schimbarilor prin care am trecut, m-am lovit de o veche amintire, de prin gimnaziu sau inceputul scolii generale. In ciuda faptului ca, totusi, unele foi din caietele mele aveau urme de cativa mici porcusori zemosi de cerneala aparuti acolo involuntar, din neatentie, se facea ca ele erau tot timpul copertate si liniate. Era un ritual indispensabil care trebuia indeplinit la inceputul fiecarui nou caiet/semestru (sau trimestru)/an scolar. Cum puteai sa mergi la scoala neechipat cu toate lucrusoarele necesare ? Penarul era plin intotdeauna, creioanele ascutite, stiloul incarcat iar liniarul si radiera gata sa imi sara in ajutor.

Ciudat, acum nici penar nu mai am. L-am mazgalit in clasa a 9-a cu diverse nume de trupe si genuri muzicale. La scoala nu se mai vine cu ghiozdanul ci cu o mapa, eventual un caiet. Cu timpul, urechi de magar au aparut la paginile cartilor si ale caietelor iar de liniat cine dracu’ le mai liniaza ? Noroc pe cei care au caiete gata liniate din fabricatie.

Data in coltul drept de sus al caietului ? Cred ca glumesti. Daca ar fi ca numai paginile cu data zilei mentionata sa fie luate in considerare, ar insemna ca eu as fi ramas in urma cu lectiile pe o durata de cativa ani buni. Teme facute acasa ? Cine are timp de asa ceva ? Iti pierzi statutul de elev serios facand asta in locul unei conversatii profunde pe messenger despre cat de ratati sunt X si Y pentru faptul ca au ocupatii de tocilari.

Cu o neliniste in suflet imi imaginez viitorul, cand o sa radem fiecare de urechile de magar ale celuilalt, ca mai apoi rasetele sa ni se transforme in nechezaturi iar membrele in copite si sa zburdam pe(ste) bancile scolii.